Westworld – Episodul IV: Disonanța cognitivă nu e doar pentru ființele raționale [PLAYFILM]

Fiecare episod din „Westworld” nu face decât să ridice și mai multe dileme pentru cei care îl urmăresc. Partea bună e că episoadele III și IV au început, timid, să ofere și răspunsuri.

Dacă ai nevoie de o scurtă recapitulare pentru ce s-a întâmplat în episodul III, o găsești aici. Cât despre episodul IV, titlul „Teoria disonanței” nu a fost ales doar pentru că sună pompos, ci face apel la disonanța cognitivă, un conflict interior pe care îl pot experimenta doar ființele înzestrate cu conștiință. Această „lege” firească nu se aplică și în „Westworld”, dar știm deja că în acest univers în care oamenii și-au asumat rolul de dumnezei nu sunt valabile astfel de reguli.

Disonanța cognitivă descrie starea de disconfort care intervine în momentul în care o persoană are, în același timp, două opinii care se exclud una pe cealaltă. Parcul Westworld dă impresia că ar fi fost creat special pentru a alimenta această tendință în cazul oaspeților. De îndată ce intră într-o lume în care li se oferă libertatea absolută, e inevitabilă apariția unor dileme morale. Găsirea de răspunsuri pentru aceste frământări poate ajuta omul să afle cine e. Lucrurile se complică în momentul în care descoperim că cine suntem cu adevărat intră în profundă contradicție cu imaginea pe care am propus-o celorlalți, sau chiar nouă înșine. În Westworld, (prea) multe personaje, fie ele umane sau nu, experimentează această stare, așa că intuiesc că telespectatorii vor ajunge să o asocieze cu serialul, într-un viitor foarte apropiat.

În episodul IV din „Westworld”, Bărbatul în negru primește mai multă atenție și începe să confirme o teorie care e vehiculată încă de la primul episod, și anume că s-ar putea să nu fie un personaj atât de negativ pe cât s-ar crede. În primul episod, am suspectat că ar fi o „gazdă” programată ușor diferit de celelalte, dar, foarte rapid, a fost făcut clar faptul că e om. Mai departe, am aflat despre el că vine de foarte mult timp în parc, iar de aici se poate trage foarte ușor concluzia că e foarte bogat. În noul episod, aflăm că nu își folosește averea doar pentru încercarea disperată de a afla adevărul despre acest tărâm care scoate la lumină ce e mai rău din oameni, ci că are și activități filantropice. Poate că nu e un băiat atât de rău, până la urmă.

Dolores și Maeve sunt din ce în ce mai confuze, iar frământările lor încep să aibă intensitatea celor umane. Întâlnirile secrete dintre Dolores și Bernard continuă, iar dialogurile lor intrigante m-au făcut să fiu aproape la fel de curioasă precum Bărbatul în Negru în ceea ce privește dedesubturile Westworld. Sper doar că nu vor trece 30 de ani până va fi elucidat misterul.

Dacă tot am ajuns iar la Bărbatul în negru și obsesia lui de a găsi mijlocul labirintului, Bernard dă de înțeles, în cadrul unei discuții vagi, că cel care îl găsește își poate afla libertatea. Ce înseamnă asta precis, nu am nici cea mai vagă idee, dar spre sfârșitul episodului, a început să mă mai frământe o dilemă: oare Ford, care pretinde că știe tot ce fac angajații săi, are idee despre întrevederile inoportune dintre Dolores și Bernard?

Maeve pare să înceapă să dobândească o conștientizare a sinelui, ceea ce o determină să încerce să găsească răspunsuri. Dacă ar fi să fac o comparație, se poartă exact ca o persoană care a suferit o pierdere de memorie în timpul unui accident, din pricina căreia nu își mai poate aminti viața de dinaintea evenimentului nefericit. Pentru că nimeni nu îi poate oferi lămuriri, încearcă să le găsească singură. Putem fi, însă, cu toții de acord cu faptul că judecata ei depășește cu mult liniile de cod limitate. Precum Dolores, Maeve devine din ce în ce mai susceptibilă în fața trăirilor umane, iar evoluția lor în această direcție va fi foarte interesant de urmărit.

În cadrul discuțiilor cu Bernard, observăm și mai clar natura duală a lui Dolores. Face trecerea foarte ușor și rapid de la „fața” inteligenței artificiale glaciale la „fața” fetei de fermier, care e copleșită de propriile emoții. Maeve e, deocamdată, ceva mai liniară, alternând cinismul cu scurte momente de disperare.

Părăsind puțin lumea umanoizilor și revenind în cea a oamenilor, în cadrul unei discuții cu Theresa, Ford face o mică declarație de putere, amintind că el e cel care trage toate sforile în Westworld. De aici și dilema mea legată de cât de multe știe, de fapt, despre ce se întâmplă în spatele cortinei. Între timp, perspectivele incongruente pe care William și Logan le au despre modul în care experiența Westworld ar trebui să se desfășoare aduc conflictul într-un punct delicat. Logan e unul dintre oamenii care se bucură de faptul că, în acest parc, nu există norme legale sau morale, în timp ce William e unul dintre cei înzestrați cu un simț nativ al respectului față de ele.

„Westworld” nu e un serial care îți face neuronii să se relaxeze. „Westworld” te va face, probabil, să te simți inconfortabil și să îți torturezi mintea cu o sumedenie de întrebări existențiale. Am devenit, cumva, dependentă de disconfortul pe care mi-l creează, așa că abia aștept următorul episod. Cu puțin noroc, va veni cu câteva răspunsuri.